Au reparat soseaua! Maşina goneşte pe drumul spre ţară unde mă aştept să miroasă a dat în cuptor că doar e Sâmbăta Mare. Deocamdată aud doar cum toaca bate amiaza în timp ce cobor în faţa casei mele în care nu mai stă nimeni. 

Îmi desfac bagajul nesemnificativ de mic şi mă aşez pe ţolul de pe prag pus acolo de tanti Cătălina, femeia care se îngrijeşte de gospodăria părăsită. Da, e la fel. Asta nu s-a schimbat: soarele îmi bate în creştet în timp ce mă gândesc la nimic. Îmi ţiuie urechile de la atâta linişte şi din când în când nasul încearcă să prindă mirosul de cozonac abia scos din cuptor. Da, asta s-a schimbat. Cu greu adulmec aroma copilăriei mele.

Las timpul să curgă pe lângă mine în aşteptarea înserării care aici nu se instalează pe nesimţite. E timpul să scot hainele cele bune şi să pornesc spre biserică pe uliţele asfaltate acum ale satului. Aud toaca şi văd pâlcuri de oameni frumos gătiţi care se salută. Bărbaţii încă îşi mai ridică pălăria, iar din gurile tuturor aud răspunsul care zgârie timpanul străinilor: ioti.

Chiar în faţa bisericii sătenii stau adunaţi în jurul a ceva. Mă îndrept spre ei când din turla clopotniţei porneşte o flacără, pe o sârmă ce se confundă cu întunericul, chiar spre mijlocul oamenilor unde ceva-ul se aprinde, era o grămadă de surcele. Odată cu focul se declanşează şi un “uau” general, pornesc blitz-urile aparatelor de fotografiat şi ale telefoanelor mobile şi imediat începe preotul să cânte şi să binecuvânteze flacăra care aruncă scântei înspre mulţime.

După câteva texte citite într-un microfon ca de jucărie, se pleacă spre biserică în procesiune, după Lumânarea Pascală, nu înainte ca primarul satului, acelaşi de când am aflat că fiecare sat are un primar, să muştruluiască folosindu-şi simţul civic, vreo şapte băieţi care s-au rupt de mulţime şi stăteau la cam zece paşi în spatele meu, cu mâinile în buzunar.

Da, asta nu s-a schimbat, lumea tot se îmbulzeşte la intrarea în biserică. Uşa e mereu prea strâmtă.

va urma