În acelaşi timp cu cântecul preotului, fiecare îşi caută locul, probabil că băncile au fost dinainte arondate de creştetele albe ale satului. La dreapta bărbaţii, la stânga femeile, la cor gălăgioşii.

 

Urc scările gri de beton, spiralate şi strâmte şi încerc să nu sting lumânarea pe care am aprins-o de la o fetişcană blondă tunsă scurt şi asimetric, îmbrăcată într-o haină arămie, subţire. Calc pe podeaua de lemn care scârţâie sub picioarele mele, ultimul sosit în locul unde străjuieşte orga bisericii şi de unde ai cea mai bună panoramă.

 

Mucurile lumânărilor albe, subţiri şi lungi, împopoţonate cu apărători de carton pentru a nu păta cu ceară, aruncă fâşii galbene de lumină spre feţele noastre şi rămân pentru un timp singurele care sfâşie întunericul din biserica situată la poalele dealului. Chipurile uman pictate ale sfinţilor de pe pereţii interiori sunt locul de joacă al umbrelor neastâmpărate formate de lumina sfărâmată în peste 800 de flăcări care ascultă texte din Biblie.

 

Jocul le este brusc întrerupt de sunetul spart al orgii, de lumina artificială şi de glasul uscat al preotului cu faţa lunguiaţă şi cu mâini monstruos de mari, care ne roagă să stingem lumânările. Într-un dialog continuu dintre preot şi credincioşi, cu replici formate din cântece şi rugăciuni pe dinafară ştiute de toată lumea, se anunţă Învierea.

 

La altarul străjuit de lalele simetric aşezate stau cei trei preoţi ai comunităţii înconjuraţi de 20 de băieţi îmbrăcaţi în pelerine albe de satin, cu glugi roşii, ascuţite, ce le atârnă până la mijlocul spatelui lor de copii. Totul durează cam două ore la care se mai adaugă şi zona tampon, în care parohul aduce mulţumirile de rigoare, mereu corului, care de la an la an cântă aceleaşi melodii din ce în ce mai distonat, măicuţelor ce au grijă ca biserica să fie împodobită de sărbătoare.

 

Un puternic „Cristos a înviat!” rostit în microfon şi răspunsul ferm „Cu adevărat a înviat!” sparg liniştea orei 11 din noapte. Se reaprind lumânările şi se reînnoiesc legămintele rostite la botez de naşi în numele nostru, iar după primirea binecuvântării finale, se cântă o melodie cu versuri latineşti care nu ridică însă probleme nimănui.

 

Lumânările aprinse sunt acum puhoi la uşă. În curtea pavată a bisericii, oamenii se salută entuziasmaţi şi îşi urează „Sărbători Binecuvântate!” ca şi cum mâine nu s-ar întâlni în acelaşi loc, dar la altă oră. Se formează iar cete care înaintează spre cimitir unde merg la mormintele celor dragi pentru a lăsa o dâră de lumină şi acolo.

 

Mă uit pe geamul camerei mele şi văd cum ţintirimul adormit s-a umplut de licurici. E aproape miezul nopţii, iar pe şoseaua asfaltată nu mai umblă nimeni, nici măcar vântul…s-a sfârşit. Cristos a înviat!

 

P.S. Nu m-am ţicnit. Ştiu că cei mai mulţi dintre voi sunteţi în buricul Postului. Acţiunea descrisă a avut loc într-un sat catolic din Moldova (Buruieneşti) şi ştim cu toţii că cei catolici au avut deja Paştele pe 23 martie. J