primul meu Paşte ortodox

După ce m-am uitat pentru a doua oară la filmul lui Mel Gibson, Patimile lui Cristos, am tras aer adânc în piept şi m-am hotărât să străbat întunericul de la miezul nopţii pentru a lua pulsul biericuţei de lemn de la două străzi depărtare de mine, prea aproape de piaţa Reşita. Nu ştiu ce s-a întâmplat cu luminile din Berceni de nu m-au ajutat deloc să ocolesc gropile de pe strada îngustă şi delimitată de containere.

Prima impresie: accident!!!

N-am mai vazut demult atâta lume în stradă, însă uitându-mă la blocurile de 10 etaje din jurul bisericii şi după un calcul rapid îmi dau seama de unde s-au putut aduna atâţia. Mi-a luat cam cinci minute să mă strecor în curtea bisericii, pe un culoar îngust, ticsit de oameni, unde îi mai pui şi pe cei care se fâţâiau pe acolo.

Aud şi preotul

De aici puteam să aud vag ce îngâna preotul printre replici ca: “fă, mânca-ţi-aş, vino fă încoace lângă mine” sau “proastă organizare, n-au pus şi ei o staţie afară să se audă”, “ho, că mă dărâmi”, “sună-l pe Gimi că l-am pierdut”, “pe partea cealaltă s-a dat lumină”.

Da, pe cealaltă cărăruie din jurul bisericii, se vedeau lumânările arzând. Era puţin trecut de 12, însă nu se cântase “Cristos a înviat!”, deci lumina nu era autentică aşa cum îşi explicau două mame tinere cu iz de piţipoance în spatele meu. Iau lumină “autentică”, si trei picioare pe haină de la doi tipi manelistico-frezati care sar gărduţul pitic din sârmă. Cine m-a pus să stau acolo?

Se sparg rândurile

În următoarele trei minute lumea a început să se scurgă pe lângă mine cu plozii după gât, cu telefoanele la ureche şi lăsând dâre lungi de parfum din Piaţa Sudului, raionul de cosmetice. Liber!!! Merg şi mai în faţă, părintele vorbeşte de bani, nevoie de bani pentru ridicarea bisericii noi, de aia să fi plecat toţi? Printre altele anunţă că paştele se distribuie civilizat în plicuri dinainte orânduite, dar mai spre dimineaţă. Un grup de dezamăgiţi iese din mulţime.

Ne reîntoarcem la bani

Se vorbeşte iar de bani şi de constructori, cataloghez subiectul ca puţin relevant şi plec şi eu cu tot cu lumină, liniştită, după mai puţin de o oră în care am văzut mai mulţi puiuţi amorezaţi ţinându-se prea tandru în braţe decât văd într-o zi de vară în Tineretului.

Cristos a înviat!  (Ce-o fi însemnând asta?)

 

 

acolo unde totul se asfalteză II

În acelaşi timp cu cântecul preotului, fiecare îşi caută locul, probabil că băncile au fost dinainte arondate de creştetele albe ale satului. La dreapta bărbaţii, la stânga femeile, la cor gălăgioşii.

 

Urc scările gri de beton, spiralate şi strâmte şi încerc să nu sting lumânarea pe care am aprins-o de la o fetişcană blondă tunsă scurt şi asimetric, îmbrăcată într-o haină arămie, subţire. Calc pe podeaua de lemn care scârţâie sub picioarele mele, ultimul sosit în locul unde străjuieşte orga bisericii şi de unde ai cea mai bună panoramă.

 

Mucurile lumânărilor albe, subţiri şi lungi, împopoţonate cu apărători de carton pentru a nu păta cu ceară, aruncă fâşii galbene de lumină spre feţele noastre şi rămân pentru un timp singurele care sfâşie întunericul din biserica situată la poalele dealului. Chipurile uman pictate ale sfinţilor de pe pereţii interiori sunt locul de joacă al umbrelor neastâmpărate formate de lumina sfărâmată în peste 800 de flăcări care ascultă texte din Biblie.

 

Jocul le este brusc întrerupt de sunetul spart al orgii, de lumina artificială şi de glasul uscat al preotului cu faţa lunguiaţă şi cu mâini monstruos de mari, care ne roagă să stingem lumânările. Într-un dialog continuu dintre preot şi credincioşi, cu replici formate din cântece şi rugăciuni pe dinafară ştiute de toată lumea, se anunţă Învierea.

 

La altarul străjuit de lalele simetric aşezate stau cei trei preoţi ai comunităţii înconjuraţi de 20 de băieţi îmbrăcaţi în pelerine albe de satin, cu glugi roşii, ascuţite, ce le atârnă până la mijlocul spatelui lor de copii. Totul durează cam două ore la care se mai adaugă şi zona tampon, în care parohul aduce mulţumirile de rigoare, mereu corului, care de la an la an cântă aceleaşi melodii din ce în ce mai distonat, măicuţelor ce au grijă ca biserica să fie împodobită de sărbătoare.

 

Un puternic „Cristos a înviat!” rostit în microfon şi răspunsul ferm „Cu adevărat a înviat!” sparg liniştea orei 11 din noapte. Se reaprind lumânările şi se reînnoiesc legămintele rostite la botez de naşi în numele nostru, iar după primirea binecuvântării finale, se cântă o melodie cu versuri latineşti care nu ridică însă probleme nimănui.

 

Lumânările aprinse sunt acum puhoi la uşă. În curtea pavată a bisericii, oamenii se salută entuziasmaţi şi îşi urează „Sărbători Binecuvântate!” ca şi cum mâine nu s-ar întâlni în acelaşi loc, dar la altă oră. Se formează iar cete care înaintează spre cimitir unde merg la mormintele celor dragi pentru a lăsa o dâră de lumină şi acolo.

 

Mă uit pe geamul camerei mele şi văd cum ţintirimul adormit s-a umplut de licurici. E aproape miezul nopţii, iar pe şoseaua asfaltată nu mai umblă nimeni, nici măcar vântul…s-a sfârşit. Cristos a înviat!

 

P.S. Nu m-am ţicnit. Ştiu că cei mai mulţi dintre voi sunteţi în buricul Postului. Acţiunea descrisă a avut loc într-un sat catolic din Moldova (Buruieneşti) şi ştim cu toţii că cei catolici au avut deja Paştele pe 23 martie. J

 

acolo unde totul se asfaltează

Au reparat soseaua! Maşina goneşte pe drumul spre ţară unde mă aştept să miroasă a dat în cuptor că doar e Sâmbăta Mare. Deocamdată aud doar cum toaca bate amiaza în timp ce cobor în faţa casei mele în care nu mai stă nimeni. 

Îmi desfac bagajul nesemnificativ de mic şi mă aşez pe ţolul de pe prag pus acolo de tanti Cătălina, femeia care se îngrijeşte de gospodăria părăsită. Da, e la fel. Asta nu s-a schimbat: soarele îmi bate în creştet în timp ce mă gândesc la nimic. Îmi ţiuie urechile de la atâta linişte şi din când în când nasul încearcă să prindă mirosul de cozonac abia scos din cuptor. Da, asta s-a schimbat. Cu greu adulmec aroma copilăriei mele.

Las timpul să curgă pe lângă mine în aşteptarea înserării care aici nu se instalează pe nesimţite. E timpul să scot hainele cele bune şi să pornesc spre biserică pe uliţele asfaltate acum ale satului. Aud toaca şi văd pâlcuri de oameni frumos gătiţi care se salută. Bărbaţii încă îşi mai ridică pălăria, iar din gurile tuturor aud răspunsul care zgârie timpanul străinilor: ioti.

Chiar în faţa bisericii sătenii stau adunaţi în jurul a ceva. Mă îndrept spre ei când din turla clopotniţei porneşte o flacără, pe o sârmă ce se confundă cu întunericul, chiar spre mijlocul oamenilor unde ceva-ul se aprinde, era o grămadă de surcele. Odată cu focul se declanşează şi un “uau” general, pornesc blitz-urile aparatelor de fotografiat şi ale telefoanelor mobile şi imediat începe preotul să cânte şi să binecuvânteze flacăra care aruncă scântei înspre mulţime.

După câteva texte citite într-un microfon ca de jucărie, se pleacă spre biserică în procesiune, după Lumânarea Pascală, nu înainte ca primarul satului, acelaşi de când am aflat că fiecare sat are un primar, să muştruluiască folosindu-şi simţul civic, vreo şapte băieţi care s-au rupt de mulţime şi stăteau la cam zece paşi în spatele meu, cu mâinile în buzunar.

Da, asta nu s-a schimbat, lumea tot se îmbulzeşte la intrarea în biserică. Uşa e mereu prea strâmtă.

va urma